TOPIC: 03 - 09 februarie 2014

Mi-ai luat-o inainte, Ancuto, si mi-ai pus gandurile pe hartie: cred ca atunci ai iertat cand nu te mai scocioraste nimic pe dinauntru cand iti amintesti de situatia si persoana respectiva.

Si daca rana se vindeca pe masura ce te detasezi fata de agresor, atunci E SIMPLU (?!): te implici in actiuni, ganduri care te fac sa te detasezi. Teoretic e simplu.. practic.. mai greu..
Si asa devine foarte simplu de inteles 'atasamentul' de care vorbesc Lazarev si multi altii.. Precum si faptul ca singura ta 'legatura' puternica (ca sa evit cuvantul 'atasament') trebuie sa existe intre tine si Dumnezeu, care e stabil si vesnic.. ca sa nu mai spun 'acolo, intotdeauna cand ai nevoie de El', atotputernic, si pe care te poti baza!

gabrela wrote:
Am ezitat sa raspund imediat - fara o motivatie logica - si intre timp am gasit o formulare mai obisnuita si mai usor accesibila pentru idee ade atasament.
In general oamenii resping aceasta idee - eu ? nu , eu nu sunt "atasat" de nimic si de nimeni - dar, recunoastem atasamentul prin atentia pe care o acordam subiectului ce face obiectul atasamentului.
Cand constatati ca o persoana sau un scop va ocupa mintea, fara sa va faca sa va simtiti in largul vostru, poate fi vorba de atasament. De regula ne preseaza, sau ne ambitioneaza, devenim competitivi (mai mult decat energici sau voluntari) si apare o emotie ... ca o grija.
Eu cred ca zilnic dezvoltam si vindecam atasamente.
Unele insa se adancesc si le gestionam mai mult timp.
Eu mai cred ca fiecare atasament produce o rana la un moment dat; si fiecare rana are ca si cauza si o farama de atasament.
Mai dezbatem iar ideea rana-atasament va deveni probabil o postare.

va multumesc pentru raspunsuri. mai multele pareri pot aduce la lumina si alte puncte de vedere, bazate pe experienta.

daca e sa impartasim, aruncand un ochi in urma pot sa spun doua lucruri:
- eu am avut si atasamente care nu m-au ranit. si spun atasament pentru ca nu e doar iubire in varianta de maxima simplitate, desi plina de miez. de copilul meu sunt atasata. adica nu e doar manifestarea materna fireasca, ci chiar atasament. dar experienta nu ma raneste, pentru ca nu simt s-o posed, ci doar sa mentin "atasamentul" in formula calda, fara calcarea libertatii lui. asta e ceea ce a facut ca alte atasamente sa devina producatoare de rana: dorinta de a "avea" obiectul/subiectul sentimentului caruia eu ii spuneam doar iubire/afect.

-ma intreb la modul serios daca am rani vindecate, cicatrizate sau in curs de vindecare (ca stadii), pentru ca ma observ uneori uitand. rani. dar si reamintindu-mi. prin urmare, uitarea nu e vindecare, asa cum, in acelasi timp, iertarea nu include si continuarea experientei fara resentiment. granita dintre uitare, iertare si vindecare mi se pare foarte fina si poate pentru multi teribil de cameleonica. prin urmare, zic ca sunt vindecata atunci cand iert, nu uit si nici nu se mai activeaza vreun sentiment de orice tip de vibratie joasa la prima reluare de stimul exterior. pana atunci sunt in curs de vindecare.

Christine wrote:
eu zica ca daca uiti e cel ma sigur ca te-ai vindecat )